joi, 12 februarie 2009

Mircea

-Bă Bucegi bă! Vină mă să-ţi arătăm cine-i şefu!
-Ce vreţi mă? Ce vreţi de la viaţa mea? Cu ce pula mea v-am greşit?
A scos un briceag ruginit şi a început să dea în stânga şi-n dreapta. Prin minte iau trecut învăţăturile (singurele de altfel) care iau rămas de la taică-su: „În viaţă există decât rău şi foarte rău.”. I-a pus pe fugă. A izbucnit în hohote de plâns şi şi-a renegat pe rând toate lucrurile care-l mai ţineau în viaţă. A scos de la piept o poză îngălbenită, a ars-o, a fumat ultima ţigară ce-i mai rămăsese şi s-a îndreptat cu paşi surprinzători de siguri spre adevăratul scop al său. Dar a renunţat repede. Încă nu era vremea. S-a gândit să-şi adune ideile într-un singur punct. A plecat spre bar.
Mircea. Fiinţa ce s-a născut condamnată să-şi înfrunte temerile. Au trecut 52 de ani. Sau poate mai puţin. Cert este că a uitat ce este frica. A fost obligat să uite. Poate de spiritul său liber ce părea că va rămâne captiv pentru totdeauna. A evadat. Dar a ieşit dintr-o cuşcă şi a dat de una mai mare, care includea tot universul său de până atunci. Şi aşa avea să se întâmple mereu. La început confuz, şi-a dat seama pe parcurs că unii se nasc să fie profesorii, alţii se nasc pentru a cânta, dar el a fost ales cu unicul scop de a depăşi toate limitele.
-Mai da-ţi futu-vă-n gură o ţigară! Că mi-a amorţit picioarele pe vremea asta!
-Ia bă în pula mea si te sinucide! Măcar du la îndeplinire ultima dorinţă a spiritului tău! Apoi o să ai timp şi de ţigări. Mai bine te-ai grăbi. O să-l pierzi şi pe ăsta! Hai că esti prost, în pizda mă-tii!
-Te cunosc de prea puţin timp ca să îmi răstălmăceşti chiar şi cele mai grele poveri de suportat. O să ne întâlnim cu ceilalţi pe la 6. Poate bem ceva. Sper că măcar atunci o sa ai ţigări!
Astăzi era răndul lui Ionel să stea de veghe. Deşi ştiau toţi că o să adoarmă i-au mai dat o şansă. În clădirea nelocuită niciodată era foarte frig. De data aceasta au dormit toţi pe singurele scânduri ce aveau rolul de pat. Se auzeau sunete în întuneric. Erau poate şobolani. Nu mai conta. Erau deja obişnuiţi cu ei.
Ionel, Vasile, Robert şi Ghiţă. Aceştia erau primii şi singurii oameni ce l-au înţeles vreodată pe Mircea. Ionel si Ghiţă proveneau de la casa de copii, în timp ce Vasile si Robert erau doi fraţi ce fugiseră de acasă de frica tatălui lor alcoolic. Erau precum o operă a lui Mozart: dacă scoteai un singur element echilibrul perfect s-ar fi rupt. Vasile şi Robert se ocupau de asigurarea banilor, în timp ce restul scotoceau până şi ultima ghenă de gunoi. Seara se întâlneau „acasă”, adunau tot ce puteau strânge în acea zi, şi mergeau să bea. Viaţa era perfectă pe moment. Nimeni nu se gândea la viitor.
-Era ora 2. Am vrut să ies cu Ionel la o cinzeacă. El mă privea de parcă trebuia să-şi ducă la îndeplinire un plan de mult făcut. S-a uitat ţintă la mine timp de 1 minut şi mi-a mulţumit pentru că am avut grijă de el cănd eram amândoi la CP. Am crezut că o să fie unul din sutele de momente emoţionale prin care am trecut împreună. M-a ţinut de mână. Tremura foarte tare. Acum mi-e foarte frică.
-Si unde e acum?
-Doarme!
În acea noapte Ionel s-a sinucis. Aparent fără motiv. Chiar dacă ar fi avut un motiv, acum este imposibil de aflat. Cei câţiva prieteni au fost şocaţi. Ionel nu a lăsat în urmă doar corpul său ciopârţit pe şine, a lăsat în urmă soluţia sinuciderii pentru prietenii săi, soluţie ce va apărea obsesiv printre aceştia.
Acum au mai rămas doar doi. El şi Ghiţă. Au renunţat să-l mai caute pe Vasile. Au decis să-şi păstreze ultimele forţe pentru a cauta mâncare. Se gândeau la sinucidere aproape tot timpul. Robert le-a dat în sfârşit o veste. Se căsătorise cu o fostă prietenă. Aparent părinţii lui l-au îndrumat spre o viaţă normală. Fără să îşi spună unul altuia, era lucrul ce îl căutau şi ei. Dar acum era prea târziu.
După o luptă crâncenă Mircea a pierdut urechea stângă. Avea conştiinţa încărcată. Dar nu îşi dădea seama de asta. O voce interioară îi şoptea încontinuu ce să facă. Acea voce i-a ordonat ca e timpul să scape de Ghiţă. Vocea răsuna în capul său. Vocea îl stăpânea. 
Alerga. Alerga spre trenul ce venea spre el. Voia să se oprească dar nu mai avea curaj. Acum vocea era furioasă. Urla. Îl obliga să nu se oprească acum. Trenul era parte din el acum. A murit ultimul, şi la fel ca ceilalţi nu a învins în lupta purtată cu el însuşi. Mircea, un om fără identitate, a fost victima propriului spirit. Dar cel mai trist este că el nu a demonstrat nimic prin moartea lui. Este una din miile de vieţi fără înţeles, care îl condamnă pe Dumnezeu pentru că s-a încurcat în propriile calcule. Acest haos va cuprinde tot ce a rămas nealterat. Ne îndreptăm spre sfârşit.


Apendice:
Cei patru prieteni a lui Mircea nu au existat niciodată. Ei au constituit doar un alterego „multiplu” al acestuia. Din cauza acestui lucru şi din cauza vocei interioare care îl îndruma să facă lucruri malefice s-a sinucis.

 

By Cheguevargas

-Să-mi bag pula-n morţii mă-tii de curva penală. Tu-i pizda ma-sii, sa ma fut, curvă penală pe ma-ta de handicapată, sa ma pis pe ma-ta, cur de pizda mă-tii. Tu ce pizda mă-tii te uiţi aşa tu-ţi Cristosu’ mă-tii, să-ţi iau morţi-n pizda mă-tii de curvă penală. Marş in crucea mă-tii, nu te mai uita tu-ţi dumnezeii mă-tii. Ce te ridici mă, stai că nu vorbesc serios, stai ma...Ce dai aşa? Să-mi bag pula în retardatu’, a spus asta în şoaptă înainte să-i spargă sticla de Noroc pe jumătate plina de cap. L-a ridicat pe ţaranu’ bine făcut si i-a înfipt în piept cioburile care-i rămăseseră in mîna. A mai ridicat gîtul sticlei, l-a lipit de buze, a mai zis „te-n crucea mă-tii” şi a plecat. 
 Era întuneric, pînă în metalurgie mai era mult de mers. A ajuns la gară, a găsit acolo o cutie cu nişte ziare şi s-a aplecat spre ea.
 -Dă-te-n pizda mă-tii de boşorog.
 A vrut sa-i dea un pumn din plonjon, dar a ratat. A lovit cimentu uscat, l-a simţit mai cald decît geaca de fîş leoarcă, şi-a dat-o jos printr-o mişcare înceată şi a adormit lîngă cutia fetiţei. Văzînd că nu se mai mişcă, fata s-a culcat. 
 Dimineaţa a fost trezit de o piatră care-i ratase de puţin capul. Nu-şi dăduse seama prima dată ce fusese, cînd se ridică ii auzi vocea şi o văzu fugind.
 -Să-i bag un vibrator in pizdă lu’ fiică-ta, a spus asta în timp ce fugea spre mitropolie. Avea cinşpe ani, arata de douăzeci şi ceva, era ţigăncuşa fericită cu viaţa pe care o ducea. Înainte să se culce şi-l imaginase pe moş apropiindu-se de ea, băgîndu-se în cutia ei, violînd-o, astupîndu-i gura cu mana stîngă, în timp ce cu dreapta o scăpa de complexul virginităţii. Şi-l imagina fugind, se vedea plîngînd şi acoperindu-se cu cartoanele rupte. Poate că a vrut să se razbune pe el pentru ca nu-i făcuse nimic. Doar l-a speriat, i-a multumit într-un fel c-o făcuse să se gîndeasca la altceva decît la mîncare înainte să se culce. Uitase că o trezise. Ea stătuse o perioadă intr-un sat din Vaslui, mîncase treişpe ani mai puţin decît reuşea cerşind acum. Fraţii ei, nouă, acum poate mai mulţi, erau şi ei împraştiaţi prin ţara, mai puţin aia care nu împliniseră încă zece ani. Ea a stat cel mai mult acasă, a avut grijă de-un frate mai mic, ferindu-l de bătăile parinţilor distruşi de alcool. Nu i-a fost scîrbă de beţivul din noaptea trecută, daca ar fi ştiut de ce, daca ar fi ştiut că un psihologii consideră că fetele îşi caută inconştient un bărbat asemănător tatălui lor, cu siguranţă s-ar fi speriat. 
 S-a trezit, la fel de beat cum se culcase, şi s-a dus să se dreagă. „Am douazeci de mii în pula mea, sper sa aibe vaca să-mi dea.”
 -Dă-mi domniţî o Ciucaş, ţine douăzeci de mii. 
 -E douîşcinci.
 -Haidi domniţî că eu mai trec pe-aici. Haidi-ţi domniţî...nu, nu , nu Noroc, daca vă spun că iau pensia şi vă aduc. Nu-mi deschide Noroc, haidi dom...
 -Bine moşulică, gata, ţine, de parca ar conta la cît ai băut. Ai început de dimineaţă tare, nu?
 -Vă jur că n-am baut nic. Mulţam domniţî.
 S-a împiedicat într-o piatră, i-a dat un şut, s-a speriat cînd a vazut alt ţăran bine făcut lovit de piatră în picior. Ăla nu simţise nimic şi-şi continua cercetarea ziarului, se chinuia să citească sau să înţeleagă ceva, sau poate analiza meseriile care-i erau bune. După faţă ai fi zis că nu înţelegea nimic. Nu din frică alesese să se aşeze la altă masă, la singura masă care mai era pe terasa bodegii. A văzut trei baieţi, cu ghiozdanele agaţate de acoperişul terasei.
 -Pot să stau aici.
 -Da, stai.
 -Aţi baut mult, hm?
 -Nimic, aseară intr-un bar. 
 -De ce nu vă sinucideţi? l-am intrebat, stînd în dreapta lui.
 -Ce vrei? Auzi! Hăăăăă...hă... tu nu vezi că tremuri. Am mai stat lîngă unu tînar aseară.
 -Sunteţi pederast?
 -Hăăăăăă... Tu tremuri.
 -Da, nu ştiţi că femeile cînd au orgasm tremură.
 -Auzi, el e femeie... Hăăăăă! 
 -Vorbiţi mai cursiv, nu întelegem nimic.
 -Ce? Dă şi mie o ţigară, i-a cerut aluia din faţa lui. Cîte limbi vorbeşti?
 -Patru: engleza, germana, romîna, i-am spus.
 -N-am, asta e singura. Da ţine-o.
 -What’s your name? s-a auzit in capul lui, dar ecoul de la suprafaţa era inteligibil. Vezi că nu ştii.
 -M-ai întrebat ceva pe ţigăneşte?
 -Vezi că nu ştii. A tras un fum şi a început sa tuşească, s-a înroşit, se bătea în piept iar faţa îi era acoperită de un nor de fum. A scuipat peste o flegma veche şi s-a întors spre stînga.
 -Tu eşti baiat bun, că ăsta, şi arăta spre mine, aplecîndu-se din gat, ăsta...
 -Ce aştepti tu de la viaţă?
 -Da, l-am intrebat şi eu, ce vise ai, ce hobbyuri, ce-ţi place să faci?
 -Ce...
 -Nu v-aţi gîndit să vă sinucideţi? În afară de băutură, ce mai vreţi de la viaţă? Care-i filozofie ta de viaţă? 
 -Mă...auzi...hăăă...
 -Tu eşti un baiat...
 -Da, el e filozof, stiţi, filozofii nu prea se baga-n seamă degeaba.
 -Hai sa vorbim de politică, spuse filozofu’.
 -Eu prima data am votat cînd aveam doişpe ani. 
 -Pe cine?
 -Păi cand aveam 18 ani, m-am dus sa-l votez pe Nicu.
 -Nu era singuru’? Credeţi in dumnezeu?
 -Nu era singuru ala, mai era altu, Melinte, se auzi din stînga moşului. Avea cincizeci şi şase de ani, dar părea mult mai bătrîn, nu era ras de cîteva zile, avea şi-un cioc neîngrijit, iar nasul ii fusese cusut după o bataie. Ne-a povestit ca a lucrat la ITA, a călătorit intr-un camion in toata lumea, în toată Europa şi a mai fost şi boxer.
 -Aţi fost in Anglia? se auzi din colţul opus al mesei.
 -Nu, în Anglia n-am fost, recunosc. 
 -În... cu camionu-n Cipru ai fost, nu?
 Rîde unu’, beţivul zice:
 -A...Cipru i-o insulă mă, tu nu mă...
 Mai vorbesc pe rusă, mai bolboroseşte moşul ceva, se inţelege că are doi baieţi, plecaţi in Italia amîndoi, unu de douăzeci şi trei şi unu de douăzeci şi opt.
 -Soţie aveţi?
 -Dă-o-n pizda mă-sii, a plecat in pizda mă-sii.
 -Unde? A plecat la ţară?
 -În pizda mă-sii.
 -O băteaţi? L-am mai întrebat, in timp ce dadeam pe gît ultima gură de vişinată. Ce părere aveţi de ăştia care bat femei?
 -Îs curve penale.
 -Toate-s curve penale, ţipă din colţul opus. 
 -Ce zici de Băsescu?
 -E curvă penală, mai ţipă o dată ăla.
 -Hăăăăăă, da...hă, hă! 
 -Unde staţi?
 -În metalurgie.
 -Nu putem să venim să facem un party la dumneavoastră, venim cu nişte fete, n-avem unde merge.
 -Nu, că stau cu noră-mea.
 -O futeţi?
 -Hăăăăăă...
 -Ce vă place să faceţi?
 -Labă.
 -Ce parere ai de filmele porno?
 -Păi...
 -Uite, si m-am uitat spre filozof, ăsta are net, n-o să se fută niciodată, are acolo toate femeile din lume.
 -De cîte ori vă faceţi labă? întreba baiatu’ care ţinea cură, nu băuse bere de patru zile.
 -Ăsta-şi face de trei ori pe zi, da-l şi ţine pula, i-am spus.
 -Hăăăă, deci tu ştii.Hăăăă...
 -Păi, da, noi ne masturbăm in grup. Mergeţi cu noi la ăsta, are net, ne facem toţi o labă, stă aproape. Aţi futut găini?
 -Sau scroafe?
 -Sau iepe?
 -Hăăăăăăăă...
 -Eu vreau să omor pe cineva, îi spune privindu-i nasul albastru pe deasupra diagonalei mesei. Vreau să bag cuiva un foarfece în ochi. Să ştiţi că am omorît pe cineva, am îngropat-o pe undeva pe lîngă gară.
 -Da, am spus. A omorît o căţea, o ţinea cu gîtul pe linia ferată şi o futea. După ce a trecut trenul peste capul ei a futut-o în continuare, capul nu i se mai vedea, dar dădea puternic din labe şi-şi arcuia coloana.
 -Hăăăă. Nu i-a căutat urechile? Hăăă..
 -Păi nu mai avea, daca i-a sfîrtecat capul trenul.
 -Noi vrem sa ne sinucidem, mai spune filozofu’. Nu vă sinucideţi cu noi? Am încercat o dată, dar trenu’ o avut întîrziere şi noi trebuia să mergem undeva.
 -Da, şi altădată tot aşă, avea întîrziere, dar l-am aşteptat. Cînd l-am auzit venind, am stat aplecaţi speriaţi, dar venea pe altă linie.
 -Altădată ne-am prins mîinile cînd schimbau macazu şi n-am mai avut curaj să ne sinucidem.
Filozofu-şi dă seama că trebuie să se ducă la ore, ne luăm ghiozdanele şi pleacăm. Moşul mai ţipă la noi.
 -Măi, staţi! 
Ne oprim, întoarcem privirile spre el şi-l lăsăm singur cu berea neînceputa şi cu masa plină de pahare goale..
 © www.cheguevargas.wordpress.com

marți, 10 februarie 2009

Astăzi L-am întâlnit pe Dumnezeu

Era o zi.  Neimportantă. Mă îndreptam cu paşi circulari spre rutină, în albastru si negru. Dumnezeu a coborât pentru un sfert de oră sau pentru o zi în albastru si negru cu paşi circulari spre capăt. L-am scrutat cu privirea. El mi-a intrat în cap. Ni s-au amestecat gândurile şi dorinţele. El înţelegea. Eu îl priveam şi încetul cu încetul îmi închideam ochii. Îl priveam în continuare clipind neîncetat. Parcă era o sesiune neterminată. Şi-a fixat ochii undeva, pe o perucă şi a decis soarta universului. Avea un surâs melancolic, sigur. Privea necontenit. Înţelegea totul. Înţelegea chiar si faptul că eu îl priveam şi îl contemplam. Deodata s-a deschis o rază. A dispărut lăsându-mi un citat: "Ca să crezi în mine, trebuie mai întâi să crezi în muzică.".

Astăzi l-am văzut pe Dumnezeu. Era o femeie bătrână cu surâs melancolic si privire fixă.

vineri, 9 ianuarie 2009

La răscruci...

Ne complăceam in starea mea de contemplare

râdeam precum boabele de ovăz ce-ţi curgeau din umărul tău stâng

Le cuprindeai cu toate mâinile de parcă ţi-ar fi aparţinut

Îmi cuprindeai rinichiul şi zâmbeai superb, aş fi putut să-mi pun o dorinţă in acea plutire din noi

" În cameră dorm trei, unul pe stâlp", mi-ai şoptit 

Un ooom fe(ricit), care vi(sează), care nu do(arme)!

De ceilalţi nu mai ştiu

Ţi-am plantat porumbei, lângă răul din tine...

Dar acum nu-mi mai rămâne decât să car nisipul...

miercuri, 24 decembrie 2008

Primele cuvinte...

M-am născut...Inima a început să-mi bată in ritmul tastaturii...Ochii-mi învârtesc nuanţele descompunând mişcarea...Urechile-mi sunt pline de prelandez...Încerc să scap...Cineva îmi dă un beep cu număr ascuns...Mă frământ si hotărăsc în sfărşit să mă nasc...Gustul liliachiu din plămân mă trezeşte din nevisare...Aştept un ritual al fericirii...De vreo 13 ani...Aştept să mă nasc...