Mircea

-Bă Bucegi bă! Vină mă să-ţi arătăm cine-i şefu!
-Ce vreţi mă? Ce vreţi de la viaţa mea? Cu ce pula mea v-am greşit?
A scos un briceag ruginit şi a început să dea în stânga şi-n dreapta. Prin minte iau trecut învăţăturile (singurele de altfel) care iau rămas de la taică-su: „În viaţă există decât rău şi foarte rău.”. I-a pus pe fugă. A izbucnit în hohote de plâns şi şi-a renegat pe rând toate lucrurile care-l mai ţineau în viaţă. A scos de la piept o poză îngălbenită, a ars-o, a fumat ultima ţigară ce-i mai rămăsese şi s-a îndreptat cu paşi surprinzători de siguri spre adevăratul scop al său. Dar a renunţat repede. Încă nu era vremea. S-a gândit să-şi adune ideile într-un singur punct. A plecat spre bar.
Mircea. Fiinţa ce s-a născut condamnată să-şi înfrunte temerile. Au trecut 52 de ani. Sau poate mai puţin. Cert este că a uitat ce este frica. A fost obligat să uite. Poate de spiritul său liber ce părea că va rămâne captiv pentru totdeauna. A evadat. Dar a ieşit dintr-o cuşcă şi a dat de una mai mare, care includea tot universul său de până atunci. Şi aşa avea să se întâmple mereu. La început confuz, şi-a dat seama pe parcurs că unii se nasc să fie profesorii, alţii se nasc pentru a cânta, dar el a fost ales cu unicul scop de a depăşi toate limitele.
-Mai da-ţi futu-vă-n gură o ţigară! Că mi-a amorţit picioarele pe vremea asta!
-Ia bă în pula mea si te sinucide! Măcar du la îndeplinire ultima dorinţă a spiritului tău! Apoi o să ai timp şi de ţigări. Mai bine te-ai grăbi. O să-l pierzi şi pe ăsta! Hai că esti prost, în pizda mă-tii!
-Te cunosc de prea puţin timp ca să îmi răstălmăceşti chiar şi cele mai grele poveri de suportat. O să ne întâlnim cu ceilalţi pe la 6. Poate bem ceva. Sper că măcar atunci o sa ai ţigări!
Astăzi era răndul lui Ionel să stea de veghe. Deşi ştiau toţi că o să adoarmă i-au mai dat o şansă. În clădirea nelocuită niciodată era foarte frig. De data aceasta au dormit toţi pe singurele scânduri ce aveau rolul de pat. Se auzeau sunete în întuneric. Erau poate şobolani. Nu mai conta. Erau deja obişnuiţi cu ei.
Ionel, Vasile, Robert şi Ghiţă. Aceştia erau primii şi singurii oameni ce l-au înţeles vreodată pe Mircea. Ionel si Ghiţă proveneau de la casa de copii, în timp ce Vasile si Robert erau doi fraţi ce fugiseră de acasă de frica tatălui lor alcoolic. Erau precum o operă a lui Mozart: dacă scoteai un singur element echilibrul perfect s-ar fi rupt. Vasile şi Robert se ocupau de asigurarea banilor, în timp ce restul scotoceau până şi ultima ghenă de gunoi. Seara se întâlneau „acasă”, adunau tot ce puteau strânge în acea zi, şi mergeau să bea. Viaţa era perfectă pe moment. Nimeni nu se gândea la viitor.
-Era ora 2. Am vrut să ies cu Ionel la o cinzeacă. El mă privea de parcă trebuia să-şi ducă la îndeplinire un plan de mult făcut. S-a uitat ţintă la mine timp de 1 minut şi mi-a mulţumit pentru că am avut grijă de el cănd eram amândoi la CP. Am crezut că o să fie unul din sutele de momente emoţionale prin care am trecut împreună. M-a ţinut de mână. Tremura foarte tare. Acum mi-e foarte frică.
-Si unde e acum?
-Doarme!
În acea noapte Ionel s-a sinucis. Aparent fără motiv. Chiar dacă ar fi avut un motiv, acum este imposibil de aflat. Cei câţiva prieteni au fost şocaţi. Ionel nu a lăsat în urmă doar corpul său ciopârţit pe şine, a lăsat în urmă soluţia sinuciderii pentru prietenii săi, soluţie ce va apărea obsesiv printre aceştia.
Acum au mai rămas doar doi. El şi Ghiţă. Au renunţat să-l mai caute pe Vasile. Au decis să-şi păstreze ultimele forţe pentru a cauta mâncare. Se gândeau la sinucidere aproape tot timpul. Robert le-a dat în sfârşit o veste. Se căsătorise cu o fostă prietenă. Aparent părinţii lui l-au îndrumat spre o viaţă normală. Fără să îşi spună unul altuia, era lucrul ce îl căutau şi ei. Dar acum era prea târziu.
După o luptă crâncenă Mircea a pierdut urechea stângă. Avea conştiinţa încărcată. Dar nu îşi dădea seama de asta. O voce interioară îi şoptea încontinuu ce să facă. Acea voce i-a ordonat ca e timpul să scape de Ghiţă. Vocea răsuna în capul său. Vocea îl stăpânea. 
Alerga. Alerga spre trenul ce venea spre el. Voia să se oprească dar nu mai avea curaj. Acum vocea era furioasă. Urla. Îl obliga să nu se oprească acum. Trenul era parte din el acum. A murit ultimul, şi la fel ca ceilalţi nu a învins în lupta purtată cu el însuşi. Mircea, un om fără identitate, a fost victima propriului spirit. Dar cel mai trist este că el nu a demonstrat nimic prin moartea lui. Este una din miile de vieţi fără înţeles, care îl condamnă pe Dumnezeu pentru că s-a încurcat în propriile calcule. Acest haos va cuprinde tot ce a rămas nealterat. Ne îndreptăm spre sfârşit.


Apendice:
Cei patru prieteni a lui Mircea nu au existat niciodată. Ei au constituit doar un alterego „multiplu” al acestuia. Din cauza acestui lucru şi din cauza vocei interioare care îl îndruma să facă lucruri malefice s-a sinucis.